MIA  >  Secţiunea română  >  Lenin  >  Karl Marx

V. I. Lenin

Karl Marx 

(Scurtă schiţă biografică şi expunere a marxismului)

Doctrina economică a lui Marx

            Valoarea
                Plusvaloarea 

„Scopul final al operei mele - spune Marx în prefaţa la „Capitalul” - este de a dezvălui legea economică a dezvoltării societăţii moderne”[24], adică a societăţii capitaliste, a societăţii burgheze. Cercetarea relaţiilor de producţie ale unei societăţi anumite, istoriceşte determinată, în procesul lor de apariţie, dezvoltare şi decădere, - iată conţinutul doctrinei economice a lui Marx. În societatea capitalistă predomină producţia de mărfuri, şi de aceea analiza lui Marx începe cu analiza mărfii.

Valoarea

Marfa este, în primul rînd, un lucru care satisface o anumită trebuinţă a omului; ea este, în al doilea rînd, un lucru care poate fi schimbat pe un alt lucru. Utilitatea unui lucru face din el o valoare de întrebuinţare. Valoarea de schimb (sau valoarea) este în primul rînd un raport, proporţia în care un anumit număr de valori de întrebuinţare de un fel se schimbă pe un anumit număr de valori de întrebuinţare de alt fel. Experienţa zilnică ne arată că milioane şi miliarde de astfel de schimburi consideră în permanenţă egale între ele tot felul de valori de întrebuinţare, chiar dintre cele mai diferite şi mai puţin comparabile. Ce au comun aceste lucruri diferite care, într-un anumit sistem de relaţii sociale, sînt considerate în permanenţă egale unele cu altele? Elementul lor comun este faptul că sînt produse ale muncii. Schimbînd produsele lor, oamenii consideră egale între ele cele mai diferite feluri de munci. Producţia de mărfuri este un sistem de relaţii sociale în care diferiţi producători creează produse diferite (diviziunea socială a muncii), iar toate aceste produse sînt considerate egale între ele prin schimb. Aşadar, ceea ce este comun tuturor mărfurilor nu este munca concretă depusă într-o anumită ramură de producţie, o muncă de un anumit fel, ci munca omenească abstractă, munca omenească în genere. Totalitatea forţei de muncă a unei societăţi date, reprezentată prin suma valorilor tuturor mărfurilor, este una şi aceeaşi forţă de muncă omenească; miliarde de acte de schimb dovedesc acest lucru. Deci orice marfă luată ca atare nu reprezintă decît o anumită parte din. timpul de muncă socialmente necesar. Mărimea valorii este determinată de cantitatea de muncă socialmente necesară, sau de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei anumite mărfi, a unei anumite valori de întrebuinţare. „Prin faptul că în procesul în procesul schimbului ei (oamenii) consideră produsele lor diferite ca fiind egale între ele ca valori, ei consideră muncile lor diferite ca fiind egale între ele ca muncă omenească. Ei nu ştiu acest lucru, dar îl fac”[25]. Valoarea este un raport între două persoane, spunea unul din vechii economişti; el ar fi trebuit însă să adauge: un raport ascuns sub un înveliş obiectual. Numai din punctul de vedere al sistemului de relaţii de producţie sociale din cadrul unei anumite formaţiuni istorice a societăţii, şi anume din punctul de vedere al unor relaţii care se manifestă în fenomenul schimbului, fenomen de masă, repetat de miliarde de ori, se poate înţelege ce este valoarea. „Ca valoare de schimb, toate mărfurile sînt doar cantităţi determinate de timp de muncă solidificat”[26]. După o analiză amănunţită a dublului caracter al muncii încorporate în mărfuri, Marx trece la analiza formei valoare şi a banilor. Sarcina principală pe care el şi-o pune aici este de a studia originea formei bani a valorii, de a studia procesul istoric al dezvoltării schimbului, începînd cu actele de schimb izolate, întîmplătoare („forma valoare simplă, singulară sau accidentală”: o anumită cantitate dintr-o marfă este schimbată pe o anumită cantitate dintr-o altă marfă), mergînd pînă la forma valoare generală, cînd o serie de mărfuri diferite sînt schimbate pe o singură marfă determinată, şi pînă la forma bani a valorii, cînd această marfă determinată, echivalentul general, este aurul. Banii, fiind cel mai înalt produs al dezvoltării schimbului şi al producţiei de mărfuri, voalează şi ascund caracterul social al muncilor particulare şi legătura socială dintre diferiţii producători, care sînt legaţi între ei prin intermediul pieţei. Marx supune unei analize foarte amănunţite diferitele funcţiuni ale banilor, şi este deosebit de important să subliniem că şi aici (ca în general în primele capitole ale „Capitalului”) forma abstractă şi, în aparenţă, uneori pur deductivă, a expunerii reproduce în realitate un vast material faptic privitor la istoria dezvoltării schimbului şi a producţiei de mărfuri. „...Existenţa lor (a banilor) presupune un anumit grad de dezvoltare a schimbului de mărfuri. Formele speciale ale banilor - simplu echivalent al mărfurilor, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, tezaur şi bani universali - indică, după importanţa diferită şi după preponderenţa relativă a uneia sau a alteia dintre funcţiuni, trepte foarte diferite ale procesului social de producţie” („Capitalul”, I)[27].

Plusvaloarea

Pe o anumită treaptă de dezvoltare a producţiei de mărfuri, banii se transformă în capital. Formula circulaţiei mărfurilor era: M (marfă) - B (bani) - M (marfă), adică vînzarea unei mărfi pentru cumpărarea alteia. Formula generală a capitalului este, dimpotrivă B-M-B, adică cumpărare pentru vînzare (cu profit). Marx numeşte creşterea valorii iniţiale a banilor pus în circulaţie plusvaloare. Faptul „creşterii” banilor în circulaţia capitalistă este îndeobşte cunoscut. Tocmai această „creştere” transformă banii în capital, carie este o relaţie socială de producţie specifică, istoriceşte determinată. Plusvaloarea nu poate izvorî din circulaţia mărfurilor, căci aceasta nu cunoaşte decît schimbul de echivalente; ea nu poate izvorî nici dintr-un spor de preţ, căci pierderile şi cîştigurile cumpărătorilor şi ale vînzătorilor s-ar compensa reciproc; or, aici nu este vorba de un fenomen individual, ci de un fenomen social de masă, de un fenomen mediu. Pentru a obţine plusvaloare, „posesorul... de bani ar trebui... să descopere... pe piaţă o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare”[28], o marfă al cărei proces de consumare să fie în acelaşi timp un proces de creare de valoare. Şi o asemenea marfă există: este forţa de muncă a omului. Consumarea ei este munca, iar munca creează valoarea. Posesorul de bani cumpără forţa de muncă la valoarea ei, determinată, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei (adică de costul întreţinerii muncitorului şi a familiei sale). Cumpărînd forţa de muncă, posesorul de bani este în drept s-o consume, adică să-1 silească pe muncitor să muncească o zi întreagă, să zicem 12 ore. Dar în primele 6 ore (timpul de muncă „necesar”) muncitorul creează un produs care acoperă cheltuielile necesare întreţinerii sale, iar în celelalte 6 ore (timpul de muncă „suplimentar”) el creează un „plusprodus” neplătit de capitalist, adică plusvaloarea. Prin urmare, din punctul de vedere al procesului de producţie trebuie deosebite două părţi ale capitalului: capitalul constant, cheltuit pentru mijloacele de producţie (maşini, unelte de muncă, materii prime etc.) - a cărui valoare trece neschimbată (dintr-o dată sau treptat) în produsul finit - şi capitalul variabil, cheltuit pentru forţa de muncă. Valoarea acestui din urmă capital nu rămîne neschimbată, ci creşte în procesul de muncă prin crearea plusvalorii. Aşa încît, pentru a exprima gradul de exploatare a forţei de muncă de către capital, plusvaloarea nu trebuie raportată la întregul capital, ci numai la capitalul variabil. Rata plusvalorii, cum numeşte Marx acest raport, va fi, în exemplul nostru, de 6/6, adică de 100%.

Premisa istorică a apariţiei capitalului o constituie, în primul rînd, acumularea unor anumite sume de bani în mîinile unor anumite persoane în condiţiile unui nivel relativ ridicat al producţiei de mărfuri în general; în al doilea rînd, existenţa muncitorului „liber” din două puncte de vedere: liber de orice constrîngeri şi îngrădiri în ceea ce priveşte vînzarea forţei sale de muncă, şi liber de pămînt şi de orice mijloc de producţie în genere, cu alte cuvinte existenţa muncitorului lipsit de avere, a „proletarului”, care nu are alte mijloace de existenţă în afară de vînzarea forţei sale de muncă.

Sporirea plusvalorii este posibilă prin două căi principale: prin prelungirea zilei de muncă („plusvaloarea absolută”) şi prin reducerea zilei de muncă necesară („plusvaloarea relativă”). Analizînd prima cale, Marx ne prezintă tabloul grandios al luptei clasei muncitoare pentru reducerea zilei de muncă şi al intervenţiei statului pentru a o prelungi (din secolul al XIV-lea pînă în secolul al XVII-lea) şi pentru a o scurta (legislaţia pentru reglementarea muncii în fabrici din secolul al XIX-lea). De la apariţia „Capitalului” şi pînă în zilele noastre, istoria mişcării muncitoreşti din toate ţările civilizate a adus mii şi mii de fapte noi, care ilustrează acest tablou.

Analizînd producerea de plusvaloare relativă, Marx cercetează cele trei faze istorice principale ale sporirii productivităţii muncii de către capitalism: 1) cooperaţia simplă; 2) diviziunea muncii şi manufactura; 3) maşinismul şi marea industrie. Cît de magistral pune Marx aici în lumină trăsăturile fundamentale şi tipice ale dezvoltării capitalismului se vede, între altele, din faptul că cercetările asupra aşa-numitei „industrii meşteşugăreşti” din Rusia furnizează un material extrem de bogat pentru ilustrarea primelor două din aceste trei faze Iar acţiunea revoluţionarizatoare a marii industrii mecanizate, acţiune descrisă de Marx în 1867, s-a manifestat, în cursul jumătăţii de veac scurse de atunci, într-o serie întreagă de ţări „noi” (Rusia, Japonia etc.).

Mai departe. Nouă şi extrem de importantă este la Marx analiza acumulării capitalului, adică analiza transformării unei părţi din plusvaloare în capital şi a întrebuinţării ei nu pentru a satisface trebuinţele personale sau capriciile capitalistului, ci pentru o nouă producţie. Marx a dezvăluit greşeala întregii economii politice clasice dinaintea lui (începînd cu Adam Smith), care considera că întreaga plusvaloare transformată în capital se adaugă la capitalul variabil. În realitate însă, ea se împarte în mijloace de producţie plus capital variabil. Deosebit de important în procesul de dezvoltare a capitalismului şi în procesul de transformare a acestuia în socialism este faptul că partea care revine capitalului constant (din suma totală a capitalului) creşte mai repede decît partea care revine capitalului variabil.

Acumularea capitalului, accelerînd înlăturarea muncitorilor de către maşină şi creînd bogăţie la un pol şi mizerie la celălalt, dă naştere şi aşa-numitei „armate industriale de rezervă”, „excedentului relativ” de muncitori sau „suprapopulaţiei capitaliste”, care ia forme extrem de variate şi dă capitalului posibilitatea să lărgească producţia într-un ritm deosebit de rapid. Această posibilitate în legătură cu creditul şi cu acumularea capitalului în mijloace de producţie ne dă, între altele, cheia pentru înţelegerea crizelor de supraproducţie, care izbucneau periodic în ţările capitaliste, la început în medie la fiecare 10 ani, apoi la intervale mai lungi şi mai puţin regulate. Acumularea capitalului pe baza capitalismului trebuie deosebită de aşa-zisa acumulare primitivă, caracterizată prin despărţirea violentă a muncitorului de mijloacele de producţie, prin alungarea ţăranilor de pe pămînturile lor, prin jefuirea pămînturilor comunale, prin sistemul colonial, al datoriilor publice şi al tarifelor vamale protecţioniste etc. „Acumularea primitivă” creează la un pol pe proletarul „liber”, iar la celălalt pol pe posesorul de bani, pe capitalist.

„Tendinţa istorică a acumulării capitaliste” este caracterizată de Marx prin următoarele cuvinte celebre „Exproprierea producătorilor nemijlociţi se face cu cel mai necruţător vandalism şi sub impulsul patimilor celor mai infame, mai murdare, mai meschine şi mai odioase. Proprietatea privată” (a ţăranului şi a meşteşugarului), „dobîndită prin muncă proprie şi bazată, ca să zicem aşa, pe contopirea muncitorului individual, independent, cu condiţiile sale de muncă, este înlăturată de proprietatea privată capitalistă, care se bazează pe exploatarea muncii altuia, dar formal libere...Cel ce urmează să fie expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci capitalistul care exploatează un număr mare de muncitori. Această expropriere se înfăptuieşte prin jocul legilor imanente ale producţiei capitaliste însăşi, prin centralizarea capitalurilor. Un capitalist răpune un număr mare de alţi capitalişti. Mînă în mînă cu această centralizare, adică cu exproprierea unui număr mare de capitalişti de către un număr mic, se dezvoltă pe o scară mereu crescîndă cooperarea în procesul muncii, aplicarea tehnică conştientă a ştiinţei, exploatarea sistematică a pămîntului, transformarea mijloacelor de muncă în mijloace de muncă ce nu pot fi întrebuinţate decît în comun, economisirea tuturor mijloacelor de producţie prin întrebuinţarea lor ca mijloace de producţie ale muncii sociale combinate, atragerea tuturor popoarelor în orbita pieţei mondiale, şi prin aceasta caracterul internaţional al regimului capitalist. O dată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului, care uzurpă şi monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, cresc mizeria, asuprirea, robia, degradarea, exploatarea, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporeşte fără încetare şi care este educată, unită şi organizată prin însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist. Monopolul capitalului devine o cătuşă pentru modul de producţie care a înflorit o dată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct în care ele devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărîmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sînt expropriaţi” („Capitalul”, I)[29].

Nouă şi extrem de importantă este şi analiza reproducţiei capitalului social luat în întregime, făcută de Marx în volumul al II-lea al „Capitalului”. Şi aici Marx ia nu un fenomen individual, ci fenomenul de masă, nu o părticică din economia societăţii, ci această economie în ansamblu. Corectînd greşeala clasicilor menţionată mai sus, Marx împarte întreaga producţie socială în doua mari sectoare: I) producţia mijloacelor de producţie şi II) producţia obiectelor de consum şi cercetează amănunţit, cu ajutorul unor exemple cifrice, circulaţia întregului capital social, atît în cazul reproducţiei în proporţiile anterioare, cît şi în cazul acumulării. În volumul al III-lea al „Capitalului” e rezolvată, pe baza legii valorii, problema formării ratei mijlocii a profitului. Un mare progres realizat pe tărîmul ştiinţei economice de către Marx este faptul că această analiză ia ca punct de plecare fenomenele economice de masă, ansamblul economiei sociale, şi nu cazuri izolate sau aparenţa exterioară a concurenţei, la care se limitează adesea economia politică vulgară sau „teoria” modernă a „utilităţii finale”. Marx analizează mai întîi originea plusvalorii, apoi trece la împărţirea ei în profit, dobîndă şi rentă funciară. Profitul este raportul dintre plusvaloare şi întregul capital investit într-o întreprindere. Capitalul cu „o compoziţie organică ridicată” (adică în care capitalul constant întrece capitalul variabil într-o proporţie superioară mediei sociale) dă o rată a profitului inferioară mediei. Capitalul cu „o compoziţie organică joasă” dă o rată a profitului superioară mediei. Concurenţa dintre capitaluri, trecerea lor liberă dintr-o ramură în alta, reduc în ambele cazuri rata profitului la nivelul ratei mijlocii. Suma valorilor tuturor mărfurilor într-o societate dată coincide cu suma preţurilor mărfurilor, dar, în fiecare întreprindere şi în fiecare ramură de producţie luată în parte, mărfurile sînt vîndute, sub influenţa concurenţei, nu la valoarea lor, ci la preţurile de producţie, care sînt egale cu capitalul cheltuit plus profitul mijlociu.

Astfel, faptul abaterii preţurilor de la valori şi al egalizării profiturilor, fapt necontestat şi îndeobşte cunoscut, a fost complet elucidat de Marx pe baza legii valorii, căci suma valorilor tuturor mărfurilor coincide cu suma preţurilor lor. Dar reducerea valorii (sociale) la preţuri (individuale) nu se produce pe o cale simplă şi directă, ci pe una extrem de complexă: este cît se poate de firesc ca într-o societate formată din producători de mărfuri răzleţi, nelegaţi între ei decît prin intermediul pieţei, legile necesare să nu se manifeste altfel decît ca legi medii, legi sociale, legi ale unor fenomene de masă, abaterile individuale într-o direcţie sau alta compensîndu-se reciproc.

Creşterea productivităţii muncii înseamnă o creştere mai rapidă a capitalului constant în comparaţie cu capitalul variabil. Plusvaloarea fiind însă în funcţie numai de capitalul variabil, se înţelege că rata profitului (plusvaloarea raportată la întregul capital, iar nu numai la partea lui variabilă) manifestă o tendinţă de scădere. Marx analizează în amănunţime această tendinţă şi o serie de împrejurări care o camuflează sau care acţionează în sens contrar. Fără a ne opri asupra capitolelor extrem de interesante ale volumului al III-lea consacrate capitalului cămătăresc, comercial şi bănesc, trecem la ceea ce e mai important: la teoria rentei funciare. Deoarece suprafaţa de pămînt e limitată, iar în ţările capitaliste e în întregime ocupată de proprietarii individuali, preţul de producţie al produselor agricole este determinat de cheltuielile de producţie nu pe un teren de calitate mijlocie, ci de calitatea cea mai proastă, şi nu în condiţiile mijlocii de transport al produselor pînă la piaţă, ci în condiţiile cele mai proaste. Diferenţa dintre acest preţ şi preţul de producţie pe terenurile de calitate superioară (sau în condiţii mai bune) dă renta diferenţială. Analizînd amănunţit această rentă, arătînd că ea provine din diferenţa de fertilitate a diferitelor terenuri şi din diferenţa în ceea ce priveşte mărimea capitalurilor investite în ele, Marx a dezvăluit pînă la capăt (vezi şi „Teorii asupra plusvalorii”, în care o atenţie deosebită merită critica făcută lui Rodbertus) greşeala lui Ricardo, care susţinea că renta diferenţială rezultă numai din trecerea succesivă de la exploatarea terenurilor mai bune la exploatarea terenurilor mai proaste. Dimpotrivă, au loc şi treceri contrare; se întîmplă ca terenurile de o anumită categorie să se transforme în terenuri de altă categorie (datorită progresului tehnicii agricole, dezvoltării oraşelor etc.), iar faimoasa „lege a fertilităţii descrescînde a solului” constituie o eroare profundă, o încercare de a pune pe seama naturii limitele, tarele şi contradicţiile capitalismului. Apoi egalizarea profitului în toate ramurile industriei şi ale economiei naţionale, în general presupune o libertate deplină a concurenţei, libertatea trecerii capitalului dintr-o ramură în alta. Or, proprietatea privată asupra pămîntului creează un monopol, un obstacol în calea acestei libere treceri. Din pricina acestui monopol, produsele agriculturii - care este caracterizată printr-o compoziţie joasă a capitalului şi, prin urmare, printr-o rată individuală a profitului mai ridicată - nu intră în procesul pe deplin liber al egalizării ratei profitului; proprietarul de pămînt, ca monopolist, are posibilitatea de a menţine preţul la un nivel mai ridicat decît preţul mijlociu, iar acest preţ de monopol generează renta absolută. Renta diferenţială nu poate fi desfiinţată în regimul capitalist; renta absolută, dimpotrivă, poate fi desfiinţată - de pildă prin naţionalizarea pămîntului, prin trecerea lui în proprietatea statului. Această trecere ar însemna desfiinţarea monopolului proprietarilor particulari, ar însemna realizarea unei libere concurenţe mai consecvente şi mai depline în agricultură. Iată pentru ce burghezii radicali, spune Marx, au formulat nu o dată în istorie revendicarea burgheză progresistă a naţionalizării pămîntului, revendicare care înspăimîntă însă majoritatea burgheziei, pentru că „atinge” prea de aproape un alt monopol, care astăzi este deosebit de însemnat şi de „sensibil”: monopolul asupra mijloacelor de producţie în general. (Marx a expus teoria sa asupra profitului mijlociu la capital şi asupra rentei funciare absolute într-un. limbaj deosebit de popular, deosebit de concis şi de limpede în scrisoarea sa către Engels din 2 august 1862. Vezi „Corespondenţă”, vol. III, p. 77-81. Cf. şi scrisoarea din 9 august 1862, op. cit., p. 86-87)[30]. - În legătură cu geneza rentei funciare este de asemenea important să atragem atenţia asupra analizei făcute de Marx, care arată cum renta în muncă (ţăranul creează plusprodusul muncind pe pămîntul moşierului) se transformă în rentă în produse sau rentă în natură (ţăranul creează plusprodusul pe propriul său pămînt şi îl predă moşierului în virtutea „constrîngerii extraeconomice”), apoi în rentă în bani (aceeaşi rentă în natură, transformată în bani - în vechea Rusie „dijmă” - în virtutea dezvoltării producţiei de mărfuri) şi în cele din urmă în rentă capitalistă, cînd locul ţăranului îl ia în agricultură întreprinzătorul, care cultivă pămîntul cu ajutorul muncii salariate. În legătură cu această analiză a „genezei rentei funciare capitaliste”, trebuie să relevăm o serie de idei profunde (şi de o deosebită însemnate pentru ţări înapoiate ca Rusia) ale lui Marx asupra evoluţiei capitalismului în agricultură. „Transformarea rentei în natură în rentă în bani este în mod necesar nu numai însoţită, ci şi precedată de formarea clase de muncitori zileri lipsiţi de proprietate, care se angajează pentru un salariu în bani. De aceea, în perioada de naştere, de apariţie doar sporadică a acestei clase noi, s-a dezvoltat în mod necesar la ţăranii mai înstăriţi, obligaţi să plătească rentă, obiceiul de a exploata în folosul lor salariaţi agricoli, tot aşa cum încă pe timpul feudalismului ţăranii iobagi mai înstăriţi ţineau la rîndul lor alţi iobagi. Ei capătă astfel treptat posibilitatea de a strînge o anumită avere şi de a se transforma ei înşişi în viitori capitalişti. Chiar şi atunci cînd vechii posesori de pămînt şi-au lucrat ei înşişi parcela, a apărut o pepinieră de arendaşi capitalişti, a cărei dezvoltare era determinată de dezvoltarea generală producţiei capitaliste neagricole” („Capitalul”, III2, 332)[31] ... „Exproprierea şi izgonirea unei părţi din populaţia rurală «eliberează», o dată cu muncitorii, nu numai mijloacele lor de subzistenţă şi materialul lor de muncă pentru capitalul industrial, ci creează şi piaţa internă” („Capitalul”, I2, 778)[32]. Pauperizarea şi ruinarea populaţiei rurale joacă, la rîndul lor, un rol în crearea armatei industriale de rezervă pentru capital. În orice ţară capitalistă, „o parte a populaţiei rurale este deci întotdeauna pe cale de a se transforma în proletariat orăşenesc, adică manufacturier (manufactură aici în sens ele industrii neagricole)... Acest izvor al suprapopulaţiei relative curge deci necontenit...Muncitorul agricol este, aşadar, redus la minimul de salariu şi se află totdeauna cu un picior în mlaştina pauperismului” („Capitalul”, I2, 668)[33]. Proprietatea privată a ţăranului asupra pămîntului cultivat de el constituie baza micii producţii şi este condiţia prosperităţii şi a dezvoltării acesteia pînă la formei ei clasică. Dar această mică producţie este compatibilă numai cu un cadru primitiv, îngust al producţiei şi al societăţii. În capitalism „exploatarea ţăranilor se deosebeşte numai formă de exploatarea proletariatului industrial. Exploatatorul este acelaşi: capitalul. Fiecare capitalist în parte îi exploatează pe ţărani prin ipotecă şi camătă, iar clasa capitalistă exploatează clasa ţărănească prin impozitul de stat” („Luptele de clasă în Franţa”)[34]. „Parcela ţăranului nu mai e decît pretextul care-i îngăduie capitalistului să scoată profit, dobîndă şi rentă din ogor, lăsînd pe seama agricultorului însuşi să-şi scoată, cum o putea, salariul” („18 brumar”)[35]. De obicei, ţăranul cedează chiar societăţii capitaliste, adică clasei capitaliştilor, o parte din salariul său, decăzînd „la situaţia arendaşului irlandez, şi toate acestea sub pretextul că este proprietar privat” („Luptele de clasă în Franţa”)[36]. În ce constă „una din cauzele pentru care în ţările cu proprietate parcelară predominantă preţul cerealelor este mai scăzut decît în ţările cu mod de producţie capitalist”? („Capitalul”, III2, 340). În faptul că ţăranul cedează în mod gratuit societăţii (adică clasei capitaliştilor) o parte din plusprodus. „Acest preţ mai scăzut (al cerealelor şi al celorlalte produse agricole) este deci un rezultat al sărăciei producătorilor şi în nici un caz al productivităţii muncii lor” („Capitalul”, III2, 340). Mica proprietate funciară, forma normală a micii producţii, e degradată, distrusă şi piere în capitalism. „Prin natura ei, proprietatea parcelară exclude: dezvoltarea forţei productive sociale a muncii, formele sociale ale muncii, concentrarea socială a capitalurilor, creşterea vitelor pe scară mare, aplicarea progresivă a ştiinţei. Camătă şi sistemul fiscal trebuie să o ruineze pretutindeni. Cheltuirea capitalului pentru cumpărare de pămînt sustrage acest capital agriculturii. Fărâmiţarea excesivă a mijloacelor de producţie şi izolarea a înşişi producătorilor”. (Cooperativele, adică asociaţiile de mici agricultori, jucînd un rol burghez progresist extraordinar de mare, nu fac decît să slăbească această tendinţă, fără s-o suprime însă. De asemenea nu trebuie să uităm că aceste cooperative aduc mult folos ţăranilor înstăriţi, şi foarte puţin, aproape de loc, masei sărace, şi că aceste asociaţii devin apoi ele înseşi exploatatoare de muncă salariată.) „Risipa enormă de forţă umană. Înrăutăţirea progresivă a condiţiilor de producţie şi scumpirea mijloacelor de producţie este o lege necesară a proprietăţii parcelare (mici)”[37]. În agricultură, ca şi în industrie, capitalismul transformă procesul de producţie numai cu preţul „martirajului producătorilor”. „Dispersarea muncitorilor agricoli pe mari întinderi le frînge puterea de rezistenţă, pe cînd concentrarea muncitorilor de la oraşe face să crească această putere. Ca şi în industria de la oraşe, sporirea forţei productive a muncii şi fluiditatea ei se plăteşte în agricultura modernă cu preţul distrugerii şi sleirii forţei de muncă înseşi. Şi orice progres al agriculturii capitaliste constituie nu numai un progres în arta de a-1 jefui pe muncitor, ci şi în arta de a jefui pămîntul... Producţia capitalistă dezvoltă deci tehnica şi combinarea procesului social de producţie numai subminînd în acelaşi timp izvoarele oricărei avuţii: pămîntul şi muncitorul” („Capitalul”, I, sfîrşitul capitolului 13)[38].

24. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 16. - Nota red. Editurii Politice

25. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 88. - Nota red. Editurii Politice

26. Vezi K. Marx. „Contribuţii la critica economiei politice” (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 18). - Nota red. Editurii Politice

27. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 182. - Nota red. Editurii Politice

28. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 180. - Nota red. Editurii Politice

29. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 765-766. - Nota red. Editurii Politice

30. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 235-240, 245-246. - Nota red. Editurii Politice

31. Vezi K. Marx. „Capitalul”, vol. III, partea a II-a, Bucureşti, E.S.P.L.P. 1955, p. 752. - Nota red. Editurii Politice

32. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 751. - Nota red. Editurii Politice

33. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 652. - Nota red. Editurii Politice

34. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 87. - Nota red. Editurii Politice

35. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 211. - Nota red. Editurii Politice

36. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 87. - Nota red. Editurii Politice 

37. Vezi K. Marx. „Capitalul”, vol. III, partea a II-a, Bucuresti, E.S.P.L.P. 1955, p. 759, 760. - Nota red. Editurii Politice 

38. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 511-512. - Nota red. Editurii Politice 

Doctrina lui Marx  |  Socialismul
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin